Media

Odisee convertită în cruciadă

            Câteva ore pe zi, timp de o o lună şi mai bine, pictorul Nicolae Guţu îmi prindea în vârful penelului trăsăturile şi le muta pe pânză. Volubil în pauze, dar tacit când “bâzâie” (pictează), era întocmai ca albina care transportă polenul dintr-o lume vegetală, primară, într-una secundă, a esenţelor crist-alizate, făcând naveta între câmpul cu flori şi “geometria înaltă şi sfântă” (vers de L. Blaga care-i plăcea matematicianului Ion Barbu) a fagurilor. Mâna lui urma o traiectorie ştiută numai de ea, alcătuind portretul dintr-o însumare de gesturi aproape ritualice în monotonia şi frecvenţa lor. Recentele sale lucrări ar putea ilustra teza academicianului D.S.Lihaciov conform căreia simbolul artei moderne este CRUCEA, ale cărei braţe îl înscriu pe om în lume (univers) şi apoi deschid, lărgesc şi propagă, uneori până la pulverizare, lumea însăşi. Or, Odiseea cunoaşterii prin întoarcerea predestinată la Itaca  natală, s-a transformat, la N. Gutu, intr-o cruciadă a cuceririi (prin cucernicie)  şi cunoaşterii de sine prin Cel care a îmbrăţişat lumea de pe lemnul crucii şi ale cărui ostaş se vrea şi se crede  autorul pânzei “Unul născut, nu făcut”. Altfel zis, lopeţile lui Odiseu - într-o civlizaţie anterioară, care părea să dăinuie cât pururi pe-alături de timp, simbol al liniilor paralele - odată cu venirea  celui care nu mai avea nevoie de vâsle, fiindcă merge pe apă ca pe uscat, acestea se strâng şi apoi se intersecteaza pentru  a deveni  cruce. Dar porii crucii au pastrat, cel putin în pictura lui N. Gutu, vlaga şi  sarea mărilor antice, de unde se şi  trage acel freamăt vegetal, acel aer de panteism grec, răspândit în lumea “mântuită” prin jertfa Golgotei (“Geneza”)

            Nascut în Siberia la un an după moartea “tătucului” Stalin într-o famile de deportaţi basarabeni, orginari din satul Ulmu, abia la câţiva ani îşi cunoaşte adevarata baştină - Moldova, ce va stărui în pânzele pictorului stabilit de peste paisprezece ani…la Moscova. Peisajele sale sunt un fel de oglinzi telescopice care “captează” la mari distanţe şi reflectă anumite faţete ale plaiului nostru. Privite  împreună, ele  formează un organism unic, ale cărui celule verzi în rame de lemn anunţă o vitalitate alimentată de codrii de la Capriana, Ulmu, Buda. În câteva din ele pictorul  a zugravit şi o bisericuţă, aproape vegetală şi ea în acest paradis coborât din senin pe-o “gură de rai”, şi atunci mă gândesc la analiza baladei ‘Mioriţa” făcută de Mircea Eliade, care vedea în capodopera folclorului românesc expresia perfectă a unui “creştinism cosmic”. Dacă pictura murală a bisericilor moldovenesti medievale (Voronet, Moldovita s.a.) pare a fi o emergenţă a divinităţii dinlăunutrul lăcaşului sunt înafară, astfel devenind una  cu natura înconjurătoare, în peisajele lui N. Gutu lăcaşul sfânt apare ca un fruct (ce-i drept dumnezeiesc) al naturii. Le mai compar o dată cu nişte oglinzi telescopice, dar care păstrează imaginea şi după dispariţia obiectului reflectat, şi insist asupra comparaţiei, pentru că oglinda, după mine, ar fi un alt sibol al artei moderne şi chiar al condiţiei artistului modern.

            Lumea lui N. Gutu pare a fi şi ea vazută, sau mai bine zis, surprinsă în momentele-i de maximă expresivitate şi candoare, proprii fiecărei vârste: de la “Geneza” şi “Sfera vrajită”- prin “Cununie” şi ”Trinis” – la “Treptele de foc”. Încerc a distinge, după felul cum este proiectată geometria spatiului pictural în panză, trei etape ale devenirii acestei lumi: “Spatiul-SFERA” “Spatiul-CRUCE”, “Spatiul -∞” (SEMNUL INFINIT)”, Spatiul-CRUCE”. Odata însă deshisă, descoperită (cuvant care-l contine pe altul: opera), lumea la fiecare etapă (varstă), te supune altor legi ale gravitaţiei. Astfel, “Spatiul - SFERA” pare a fi alcătuit, graţie iscusinţei de a picta aerul cu pensula de parcă vopseaua  ar fi pulverizată pe panză, din pilitura albastră a unui metal de provenienţă selenară. Liniile concentrice, invizibile, însă de-un magnetism feroce, sunt îndreptate spre centru, încât totul are tendinţa de a deveni sferă (corp “care are cel mai mult trup (învelit în cea mai strâmtă piele) cu putinţa - Nichita Stănescu). Ceaţa alburie (lbăstruie), plutind în jurul obiectelor cosmice, este de fapt acel abur sfânt emanate de lumea abia născută, ete aburul Fiinţei însăşi, din al cărei chip nud încă transpare inocenţa şi puritatea dintâi (“Sfera vrajită”). Apoi conturul străveziului capătă densitate. Fiinţa “cade ăn lume”, cum ar zice un Constantin Ţoiu, înveşmântată într-o uimire roză, dar însoţită de aceleaşi albine primordiale care au polenizat primele flori în Cristalul fantastic - tablou numit ,,Stup cosmic”. Abia acum ne dăm seama că ne aflăm într-o lume egocentrică (săgeţile vectorilor ţinţind în sămânţa mărului), iar nu zăbavă apare şi Eul artistic al acestei lumi: un tânăr păstor aşezat pe un cristal magic, care parcă ar coagula prin cântec sferele verzi şi bucolice ale spaţiului “lumit” până la a ajunge naţional, deci “mioritic”. Pânza “Pastorală  astrală”, al cărei cal alb înaripat trece prin tablou ca un curent de aer proaspăt şi ne duce în basmele copilăriei noastre, este, după mine, o capodoperă şi încununează acest ciclu de tablouri ale “Genezei”, cosmosul cărora poate fi, literalmente, respirat.

            Cam în acelaşi stil e pictat tabolul “Duetul veşniciei”, cu care intrăm în câmpul gravitaţional al sibolului  “Spatiul -∞”. Dar Universul, fecundat de principiul iubirii, nu mai poate rămâne androgin sau sferic; or, el ia forma cosmosului uman: ∞. O altă variantă a tabloului “Geneza” – pastrează în temei  aceeaşi compoziţie, dar chipurile celor doi capătă materialitate, pământul iese din ceaţa lăptoasă a primei zile”, fiinţele şi nefiinţele prind contururi, apele şi cerurile se încheagă şi astfel sfârşeşte “geneza” lumii lui N. Gutu. De-acum încolo alte mituri, cu semnificaţii la fel de adânci îl vor căuta şi găsi. În primul rând – mitul NUNŢII sau, mai exact, CUNUNIEI ÎN CERURI . Tablou ivit parcă din “Oul dogmatic” barbian, “Cununia” este – prin saturaţia-i simbolica – mult prea “livrescă”, aceasta apropiind-o de Poezie. Metafora lui Guţu se naşte  prin revelaţie: acest arbore (paradis pierdut) răsărit din Oul primordial şi răspândit în tinerii care sunt, fără îndoială, prima pereche a lumii; acest arbore încununat cu aura lumânării ţinute de tineri nu cu mâna, ci cu câmpurile magnetice ale mâinilor; acest arbore având ca un fel de rădăcină exterioară şarpele încolăcit şi coroana de fructe aurii – corul de îngeri; acest arbore, zic, propune picturii noastre o nouă modalitate artistică de iniţiere: cea anagogică (în termenii lui Blaga – “metafora revelatorie”),  a treia după cea simbolică si metaforică. Cateva lucrări din acelaşi ciclu thematic (“Eva”, “Licuriciul” (Sacrificiul)” s.a.) sunt roadele acestui arbore, dinc care în perioada a treia de creatie, se va ciopli crucea. Dar până atunci pictorul pare să zăboveasca în lumea vegetală şi luxuriantă a Vehiului Testament. Ne  mai aflăm încă în “Spaţiu -∞”, dar din lucrarea “Trinis” parcă ar vrea să răsară un “început de semn al crucii” (Gr. Vieru). Or, câteva atribute ale Crucificatului le găsim deja aici: porumbelul Bunăvestirii, palmele deocamdată intersectându-se prin două degete. Există o logică launtrică  a evoluţiei viziunii de la “Spaţiul-SFERA”, cu dominanta egocentrică a cunoaşterii de sine, la “Spaţiu-∞” cu cele doua dominante  - principiu masculine şi principiu feminine – conclucrând întru cunoaştrea opusului său prin iubire (în paranteză remarcăm armonia cuplurilor  acestui ciclu), şi culminând cu “Spaţiul-CRUCE” al lumii Noului Testament. Dacă la etapa “Spaţiului-∞” predomina geomtria orizontală (poate cu excepţia “Cununiei”), ceea ce iaraşi oglindeşte un principiu de organizare şi fiinţare a acestei lumi, care se lărgeşte, se extinde prin iubire, odată intrat în registrul major al “Spaţiului – Cruce”, pictorul instaurează verticala ca osie a universului său. Reapar culorile “Spaţiului-SFERĂ”, pulverizate pe panză  şi creând iluzia de neant; reapare cosmismul, dar umanizat prin mitul naşterii Domnului (“unul nascut – nu facut”). Pânză cu adevarat monumentală (peste doi metri înalţime), subiectul lucrării (deşi e dificil de a vorbi despre subiect în cazul picturii poetice a lui Guţu, pânzele sale fiind nişte cheaguri metaforice) e realizat printr-o misterioasă răsfrângere atât pe verticală, cât si pe orizontală: chipul lui Dumnezeu –Tatal e simetric cu lăcaşul său de pe pământ; acea funie de trupuri împletite  din aripa  stângă, focarul oglindirii fiind  în Cel aflat tocmai la intersecţia axelor şi care  poartă  “launtrica şi nevăzuta cruce” (Stanescu). Firesc, sunt prezente simbolurile numerice ale creştinismului: trinitatea, cifra trei etc. Astfel, apare tripticul “Mântuitorul”, şi el în trei Feţe: binecuvântând în pânza centrală, întinzând cupa şi azima în pânzele lăturalnice. Revelatorie este metafora palmelor, de aceeaşi culoare cu faţa, prin care transpar buzele sângerii ale lui Crist, parcă zicând: “Mancaţi – acesta este trupul meu”, “Beţi, acesta este  sângele meu”. Dar lucrarea cheie o constituie , după mine, “Treptele de foc”, unde o tripla (!) cruce gradează pe verticală zonele “dantesti” (iadul, purgatoriul, cerul): crucea –hău,  din care răzbat limbile de foc ale Tartarului (potrivit tradiţiei creştine, Hristos deschide prin semnul crucii porţile iadului), crucea de lemn levitând pe orizontală, purtând pe braţe  pâinea şi cupa cu vin; crucea Mantuitorului înviat din morţi - osie verticală în jurul căreia se rotesc obiectele cosmice (frânturile de săgeţi, pietrele etc.. crează senzaţia de imponderabilitate sau cel puţin de gravitaţie cu centrul undeva în cununa de spini, un fel de - iertată să-mi fie viziunea mecanicistă - elice a crucii de lemn). Şi aceasta încă nu e ultima pânză de proporţii ale pictorului. Asemenea iconarilor noştri anonimi care puteau să intercaleze istoria în pictura murală bisericească, Nicolae Guţu a putut reprezenta ecourile acestei istorii în tablourile sale ,,Glasul lumânării”,  ,,Izbăvirea”,  ,,Turnul Babel”,  ,,Destrămarea”,  ,,Pieta” şi altele.  ,,Spaţiul - CRUCE ” din pictura religioasă a pictorului Nicolae Guţu ne oferă sufletelor noastre tainele creştinismului.

poetul Emilian Galaicu-Paun.