Media

  TPictorul Nicolae Guţu propune o soluţie viguroasă de ieşire din criza artei contemporane  

Cazul pictorului Nicolae Guţu, născut în Siberia, într-o familie de deportaţi basarabeni, este spectaculos din toate punctele de vedere, iar expoziţia sa de la Casa Americii Latine poate fi considerată fără rezerve un eveniment pe măsura marelui interes de public pe care l-a stârnit recentul ei vernisaj. În actualul context politic, în care rusificarea forţată ameninţă din nou renaşterea spiritului latin al românilor din Basarabia, gestul pictorului Nicolae Guţu de a ieşi în public cu prima sa expoziţie personală din România, la Casa Americii Latine, poate fi decodat inclusiv ca un valoros mesaj de solidaritate cu sensul profund al aspiraţiilor românităţii ameninţate peste Prut. Nu întâmplător la vernisajul expoziţiei a fost prezent scriitorul Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău, alte numeroase personalităţi de pe ambele maluri ale Prutului, care s-au implicat de-a lungul anilor în normalizarea relaţiilor dintre cele două capitale ale limbii române, despărţite de o frontieră politică nedreaptă.

Pictorul Nicolae Guţu este mai cunoscut în Rusia şi în străinătate decât în România. După absolvirea Artelor Plastice la Chişinău, s-a stabilit încă din 1976 la Moscova, unde a participat la expoziţiile Centrului Expoziţional Nonconformist şi la toate mişcările artistice protestatare, ale plasticienilor neoficiali, care au precedat prăbuşirea imperiului sovietic. Membru al Asociaţiei Plasticienilor şi Graficienilor din Moscova, al Uniunii Artiştilor Plastici din Rusia, al Federaţiei Internaţionale a Artiştilor Plastici – UNESCO, cu albume şi lucrări în Japonia, Germania, SUA, Franţa, Italia, Rusia, R. Moldova, Israel, pictorul Nicolae Guţu nu este din păcate şi membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, deşi trăieşte deja de câţiva ani buni într-un modest apartament dintr-un cartier al Bucureştiului, sufocat cu totul de lucrările sale de mari dimensiuni, care ar avea nevoie să respire într-un atelier pe măsură. Din multe puncte de vedere, biografia densă a pictorului Nicolae Guţu seamănă cu destinul la fel de dramatic al scriitorului polivalent Mihai Prepeliţă, un susţinător constant al său.

Expoziţia personală a pictorului Nicolae Guţu de la Casa Americii Latine trebuie neapărat văzută, pentru că îmbină într-o sinteză nemaiîntâlnită în România elemente eterogene şi sugestii plastice venind din şcoala de pictură rusă, veche şi nouă, arta renascentistă şi barocă europeană, tehnici cubiste, futuriste, expresioniste şi chiar hiperrealiste, din curente de ultimă oră, toate topite într-un discurs postmodern, care propune o viziune personală de mare anvergură, prin frumuseţea şi vigoarea afirmativă a mesajului său. Dincolo de tehnicile multiple pe care le stăpâneşte, de schimbarea registrelor de expresivitate şi a tematicii, între vehemenţă şi suavitate, grotesc şi rafinament sublim, uman şi divin, demonic şi angelic, Nicolae Guţu are întotdeauna ceva de afirmat, o tensiune comunicativă urgentă şi profundă, care face din pânzele sale de mari dimensiuni nişte schiţe pentru desfăşurări alegorice de forţe, ce s-ar putea exprima în voie abia în fresce extinse pe spaţiile unor pereţi înalţi, unde artistul ar putea exploda la adevărata sa valoare şi vigoare constructivă.

Trecând peste structurarea expoziţiei sale retrospective în trei compartimente, exprimând probabil trei perioade distincte din căutările sale artistice, opera plastică a lui Nicolae Guţu are câteva constante care se regăsesc în ansamblul creaţiei: vocaţia construcţiilor alegorice, care se pretează dezvoltării în fresce epopeice, iar, la nivel tematic, motivul obsesiv al reciclarii cosmice a materiei, descifrarea mecanismului divin al „naşterii din nou”, circuitul spiritului în natură, între nivelul de jos al carnalităţii şi starea cerească a duhului, întregul mister al existenţei fiind decriptat ca o fermentaţie a carnalităţii umane, aspiraţie continuă şi distilare a ei, prin focul credinţei, în alcoolurile tari ale esenţelor de natură celestă. Cele mai complexe lucrări ale lui Nicolae Guţu, din toate ciclurile expoziţiei, „Turnul Babel”, „Treptele de foc”, „Paternitate”, „Ridicarea păcatelor”, „Destrămarea”, „Dăinuire”, propun o verticală a ascezei, un vârtej între demonic şi angelic, între instinct şi har, uneori întreaga tragedie şi victorie a destinului uman fiind percepută cu o intensitate a prăbuşirii şi mântuirii, prin regenerare divină, care ne trimite la desfăşurările de forţe subterane şi cereşti, deopotrivă, din construcţiile vizionare ale lui Dante şi Dostoievski. Între aceşti doi poli ai culturii europene, opera plastică a lui Nicolae Guţu, receptată în cheie postmodernă, propune o cale de ieşire în larg, o soluţie care depăşeşte impasul artei contemporane, aflată în imediata apropiere a celei propuse de H. R. Patapievici, în „Omul recent”: redescoperirea mereu relansatoarei autenticităţi a divinului, în-fierea prin salvatoarea dragoste de tată a lui Dumnezeu.

Ion Zubaşcu

Romania Liberă, 22 ianuarie 2002 (secţiunea cultură)