Poesis

 

 

SFERA


Aud zvâcnind spaţiul -

efluvii de ecouri îndepărtate

mă surprind cu fulgerul energiilor convergente,

gamă exorbitantă în preajmă

şi tresar amintindu-mi vag de ceva

parcă neobişnuit, orbitor, incomprehensibil,

de Sfera nemărginită, gigantică, densă,

transversală striaţie de lumină,

în care nu mai ştiam că suntem, fiind.

Poate că-mi dau seama

de unde vine să pâlpâie aprig

dorul şi tensiunea lăuntrică atât de profund permanent

ca o manifestare a renunţării desăvârşite,

smulgere pasionantă din pulberea deznădejdii.

Flutură-mi basma albă a norilor,

por t veşnică stare de ducă în piept,

căutare de infinit.

 

                                  1977, Moscova

 

 

PUR - IZBĂVIRE

 

Palid la faţă

fruntea spre cer mi-o ridic.

Raţiunea mi-e limpede şi tihnită de tot.

In conturul fiinţei mele

nu mă mai zbat.

Helios din înalt se lasă plutind în disc

peste boltă

acoperindu-mi chipul cu cenuşa de aur -

seninătate a unui deşert plin

şi izvor al tumultului meu acordat.

Iată adapost unde revin pitit

unde-mi ascund sufletul de aglomeraţia expansivă

şi cad în cealaltă extremă

a solitudinii dependente - sindromul introspectiv.

Totuşi efectul indisolubil imediat fiind

starea de imponderabilitate detaşată,

dezamorsarea efectului imaginativ,

închis în zone ermetice de labirint virtual -

depăşirea inversiunilor interioare, în general.

Indivizibile  particule  ce  constituie

individualitatea mea trup şi suflet,

absolvite de tensiunea de fond,

işi deschid albiile receptive astrale

absorbind energie imperativă subtilă.

Între ireal şi transcendental

prevăd descălecarea spirituală,

moment, când nimic nu împedică

dezmărginirea cosmică crucială

a materiei psihice fine

în Oceanul pur - Izbăvire.

 

                                 1977, Moscova

 

 

METEMPSIHOZA

 

Altă viaţă crezi, va mai fi?

Ne e dată doar una. Una?

Taci. Chiar dacă vei mai veni

oare nu ţi-e totuna.

 

Sigur, există o singură cale

spre moarte de aici.

Plin de căderile tale

Din moarte să te ridici.

 

Uceide-ţi durerea nefastă, taci.

Pe văile lumii pornit

te vei întrista - nmiit

cu soarta de nu te împaci.

 

Dumnezeu, Unul, rostul ni-l ştie,

Sfânta Sfintelor cu adevărat.

Luptă între Inger şi Necurat

Phoenix - pasăre de veşnicie.

 

                             1981, Moscova


 

ECHILIBRU NET

 

Cîntecul pietrelor      - Vântul.

Steaua veciei            - Cuvântul.

Nunta durerii             - Iubirea.

Altoiul luminii            - Mărirea.

 

Snopul duhului        - Omul.

Stupul credinţelor    - Domnul.

Matca menirilor        - Cartea.

Cântarul virtuţilor     - Moartea.

 

                            1983, Moscova

 


 

STRIGĂ FIREA

 

Prin Închinare şi Harul însufleţirii

abundă splendoarea celestă.

Psalmul lacrimilor cu tonu-i grav

Va înviora oare Duh al luminii în noi?

Giulgiul vremelniciei împiedică dezinvoltura zborului,

lăuntricul imbold ce-l ţine legat

de somnul inocent

şi tace verbul Primordial necuvântat

în singurătatea fiinţei surprinsă de spaimă.

La pragul necunoscutului şi necuprinsului

desprindem cu greu Cinstea Reprezentării

deosebind-o de lucruri, de incertitudini

şi magica iluzie deschide Porţile imense

spre largul înstrăinarii eterne.

 

Mă doare inima pentru cei exilaţi în deşert.

Strigă firea din bezna neştirii

izbucnind cu suflul dezgolit de lut,

poate ne aude cel Preamilostiv

care ne-a plăsmuit dintru-începuturi viaţa

să-şi afle lumea odată iertarea

şi luminarea cea dreaptă -

deznodământul bun, ca atare,

înainte de crimă, blestem şi cădere,

înainte de judecata de - Apoi

şi ultima moarte. 

 

                                        1983, Moscova

 

 

 

AMBUSCADĂ

 

Am evadat în larg cum mă - ncingeau pereţii

Şi m-am ferit de cursa întinsă sub arcan.

Mă-njunghie blestemul în cercul libertăţii

Ţinându-mi strâns cătuşa crescută de ciolan.

 

Deoarece cheia a rămas la Temnicer,

Iuda stă în umbră, pândind să mă sărute.

Ce-aş da să-mi piardă urma straja lui de fier,

Să mă evite glonţul ochit drept în frunte.

 

                                               1983, Moscova

 

 

ÎN(RAI)ERE          

 

De ce minuni înalte, de care ceruri vaste

suprema taină a lumii

        în miezu-i s-o cuprind

viaţa toată zbuciumul mi-l prind

însămânţat în solul pulberii albastre.

 

Cu simţul - Liturghie,

mintea se-ncuvântă.

Vibrează în timpane amplificatoarele din tâmple,

acordul în(rai)erii, unic, să mi-l umple

topind în armonie durerea şi mormăntul.

 

Şi pacea întărită dospeşte ochi în suflet

cănd timpul se transformă

    în Templul veşniciei.

Sunt Firea - Brazdă fructuoasă tot mai vie

de-a pururi inspirat

de suflul tot.

 

Nebun de vis astral,

beţiv de stea nocturnă

străbat lumina – nfloare şi-ascunsu - ntrepătruns.

Din rătăciri fervente, scrum din urmă - ajuns,

    pe un tărîm sublim voi înverzi întruna.

 

 

                                                1984, Moscova

 

 

 

ANONIMUL LUMII

 

Fără de Nume al Lumii din veci stăpânitor.

Duh fascinant la poarta mântuirii.

Fiorul existenţei eşti, incendiul iubirii,

în necuprinsa-ţi taină eu mă topesc, nu mor.

 

Virtutea veghei o disting mai treaz.

De vacarmul vieţii imbecil să-mi pese?

Străin de spaimă într-un pios extaz

înfrunt duelul firii controverse.

 

În invocări liturgice cu har scurtez

searbădă rutina bucuriilor inerte.

Rostul lucrurilor îl întăresc în miez

stabilizând balanţa devenirii drepte.

 

Când ruga ne-o lansăm întru - nceput,

coloana verbului uman de sus extrage,

timbrul graiului întâi născut,

şi Semnul aboslut al Trinităţii, haric.

 

                                   1984, Moscova

 

 

 

GURĂ DE DOR

 

Gură de dor, încetează să mă despoi cu clonţul

să-mi răscoleşti nostalgia vieţii, gură de dor,

în nodul gâtului să mă înnozi,

înecându-mă cu foalele bâiguielilor şi ale imaginilor

din propria-mi respiraţie.

 

Încetează să muşti învulturat

pâinea caldă a inimii

devorând-o lacom şi savurându-i

ticul bătăilor nearticulate.

 

Orbecăiesc între aparenţa brută

şi inocenta fascinaţie neconsolată.

Îşi caută matcă globulele trandafirii

Adulmecând firul Ariadnei-

fluidul imaterial palpitant de izbavă

în labirintul preânchipuirilor sanguine.

 

Graiul fără cuvinte în noi

cheamă semnul „analfabet” dintâi,

gramatica primei silabisiri

şi primul pas inofesiv al copilăriei.

Tot  aşa, cum aş afla în fine determinaţi,

ochii vederii în ochi,

împăcarea vieţii

şi schimbarea minunată la faţă.

 

                                   1984, Moscova

 

 

BILANŢ UMIL

 

Buzele vremii cu rafale mă sărută.

Cearcănu-n priviri se oglindeşte vânăt.

Geme nefiresc - catarg cu pânza ruptă,

leşul iluziilor legănat de vânt.

 

Abia găsesc cuvinte nespuse să le spun

în singurătatea lacrimilor răstignite pe obaz.

M-am întâmplat pe lume pribeag să cânt ca un

ţigan la nunta bizară a veşnicului azi.

 

Cântându-mi paştele şi praznicul de taină

sărut picioarele acelor ce vor ţine sfat

să îmi dezbrace zilele şi sufletul de haină

ca să-mi croiască steagurile ultimului dat.

 

 Destinul zbuciumat destinde arcul,

 de dor de mântuire nu mai pot scăpa.

 Cununa învierii integrază sacru

 o mie de petale în tâmpla mea.

 

                               1984, Irkutsk - Baikal

 

 

MENIRE

 

E una ce inspiră graiul dulce

prin verbul inimii transfigurat în tâmplă.

Eu m-am născut

cu ruga noastră - cruce

la bucurii şi-amar drept pită simplă.

 

Pe lumea asta ţin s-o cânt mereu

şi să mă-nchin toţi anii hăulind pământul.

Asa se-ngăduie solirii agnus Dei,

să traverseze Iadul, aedul,

 descântândul. 

 

Ruga-i mir de taină şi armură vie

cea care stă de gardă ca un legământ

şi îmi dezleagă viaţă clipa de vecie

să nu mai plângă piatra

îngenuncheată la mormânt.

 

Ea-i focul sacru transmis

din neam în neam.

Vin vechi şi tare euharistit de sfinţi

la nunta dorului cumplit, să-l am,

cheie de boltă sufletească-n simţ.

 

                                                1985

 

 

 

RECVIEM

 

Trezeşte morţii Doamne, înalţă-i pe nebuni,

îndură-te de robii Tăi rămaşi orfani.

Şi vindecă-ne odată boala miilor de ani

că-i necesar acuma să mai faci minuni.

 

 Bat clopotele erei, lucrul nu-i curat.

 Apocalipsa încalecă galopul diabolic.

La ghilotina paştelui bietul miel bucolic

pe treizeci de arginţi dintodeauna e decapitat.

 

Introducând finalul sadic în intrigă

îşi redactează drama contrastant satan.

Suntem subietul tragic - geniu şi profan

când  Apoia lumii, drepţi copii, ne strigă.

 

Nu învinuim pe nimeni, ci martori prigoniţi

adeverim martiriul şi Golgota crimei.

Zac în pământ băgaţi apostolii treimii

cu limba predicilor crâşcată-n dinţi.

 

Din mila cui norocul, ni-i nenoroc şi vină,

în noi îşi împlineşte cultul sângele jertfit?

Din tată-n fiu, şuvoiul, nu s-a mai oprit

topindu-şi revărsările în albia divină.

 

                                         1985, Moscova

 


ARENA

 

De omenie astăzi nimeni nu-mi vorbeşte.

Mulţimea intră-n marşuri cu capul plecat.

Docritina mondială în gât mi-a înnodat

toate meridianele zvâcnirilor celeste.

 

Crâşnirile mi le constrâng sub buză.

Mă tem să le aud şi-mi par străine.

Revolta potolită s-a domesticit felină

în cuşca artei, unde doar inima mi-e muză.

 

Şi gheara-mi siameză nu zgârâie durut.

Ea creşte mai suavă în adaptare fină.

Condiţia momeşte sub straturi de slănină

o lene inutilă în loc de zburdul cult.

 

Cum fiarele-s cuminţi şi au uitat pădurea,

doar câte-un mârâit îl deranjează pe Dresor,

ci pe arena îngustă unul câte unul, mor.

Mai sunt hrănite bine, ca să le tacă gura.

 

                                         1985, Moscova

 

 

 

       ORFICA

 

       Pieptul meu a erupt

             în elanuri de harpă

       acordat dezinvolt la orfica – nsufleţire,

       încălecând  levitaţii extinse

               ca harpia

      şi intonări magnifice pre motivele contopirii.

 

       Buchetul astrelor - palimpsest fluctuant

       prin mine îşi poartă hieratic talaz.

      Voi rămâne uşor dus de valul instant

       de lumină

       al exultării mele - vis treaz.

 

       Aprinse - n noianul aproape erotic

       mă împletesc  străbătându-mă

           coloane - parfum,

       preţioase,  mi le oferă

               poeinul  ontic                

       cu tot cu muza, logodnă,

              sub lutul

               molcum.

 

       Jubilând virtuos, timbrul cântului

                         viu,

       modelează firea de chip întruchipată,

       în mine subtilă,

       parcă developându-se-o ştiu

       şi-i resuscitez suflarea din coasta-mi

       real întrupată.

 

 

 

O, DACĂ AR FI EL

 

Ce-aş face să scap de acestă urgie

când lumea toată în suflet e un ghem?

De prietenii dragi şi de sine mă tem,

de morţii acei predestinaţi să învie

 

în trează nemoarte, laolaltă grămadă,

amuzându-se, ironizând, pe seama celor stingheri,

parcă ar fi anulată absenţa lor şi-n mândria de ieri

a timpului mai clocotesc coloanele de paradă.

 

Crâncene gânduri şi vedenii absurde.

Cum să le suport cu iubirea - corabie bântuită

de valuri întărâtate, fulgerările înspăimântă

pitirea-mi sfioasă sub aripile însfuleţirii nude.

 

Marele Suveran peste contrariile vieţii parcă

m-a părăsit dar îi dezvălui prezenţa în lucruri

şi oameni care nu se cunosc. Apropierea îi bucură,

îi cheamă irezistibil dor să se-nalţe, să îşi întoarcă

 

privirile întru permanenţă, geneză şi dragoste

întemeietoare a omenirii dincolo de ultimul foc

al mâniei. O, dacă ar fi El, să frâneze pe loc

neînduplecarea dementă şi amăgirile tulbururăii noastre.

 

 

              1987

 

 

 

 

A P O C A L I P T I C A

 

               I 

FATA MORGANA

 

Nu-i fericire, nici licăr. Nimic.

Ispăşitorul care ne-a făgăduit judecata cea dreaptă

la finele veacurilor,

iată-ne înebuniţi de dorul Lui,

iar El nu se mai arată.

 

Trăim fără veste şi nebotezaţi în duh.

Mare-i neştirea de noi.

Cumplită nesigurantă, vai. Cine-şi dă seama

ce ne aşteaptă, damnaţi.

 

Cruntă - amăgire, probabil cu totul ne-a obsedat.

Pasiunea e deşertăciune şi scrum,

cum nu sîntem auziţi în cer      

nici alinaţi de îngeri preacuvioşi pe pământ.

 

Doar fiorul singurătăţii viscoleşte în suflet

şi ne zguduie tânguitorul plâns înfundat

răscolindu-ne adâncul.

 

Ne-am irosit puterile înălţând

pe temelii de cuvinte, în rugi, piramide de aur.

Mai am unde să contemplez infinitul,

cui să mă rog? Există o vreme când pare-se

zeii sunt surzi.

 

Palide chipuri imaginate de sfinţi

se descompun depistaţi ireali în scene de cult.

Tencuiala subiectelor şterse se  risipeşte aiurea

demolând Templul suspect.

Eu, printre voi înşelat, fraţii mei,

nu mai am patrie, nici Dumnezeu.

Mă închin trecerii în  neant

pentru că viaţa nu are rost, servitute.

 

Glasu-mi se stinge în tăcere

ca lumânarea în vid.

Ultimele cuvinte ale mele se topesc grav

în oceanul indiferenţei voastre, părtaşi ai mei,

bule incolore de spumă.

Dezastru paşnic nedefinit.

Şi-nduioşările noastre spontane-

dezlănţuiri sentimentale menite

să ne prăbuşească în genunchi sfărâmaţi de iluzie.

Sigur, e greu să te dezmeticeşti, atât de mult absorbit.

În cele din urmă parcă-s şi altcineva,

o entitate impersonală, care cu mâinile-mi proprii

modelează tacit în argilă forme - idei gratuite

ce străbat imaginar controversate dimensiuni

pe undele căreia Fata Morgana,

stăpână nelimitată,

jubilează - animând ecranul însufleţirilor

cu substituiri de tertipuri fantasmagorice.

 

Ne duce de nas orbecăirea,

sacrilegiul disimulat

şi sunt nedumerit, retras, indecis,

cumva inert a-mi înfăptui voinţa, convins,

a-mi limpezi pocăirea.

 

Și totul se transformă într-un impas dezasperat.

 

Degetele muiate în apa izvorului neîncepută

nu tămăduiesc vederile, nici nu anulează diluviul.

Ar trebui să ne scăldăm şi să ne surprindem

Împrospătaţi, ca de la început, ca mieii inofensivi.

Dacă nu, să ne facem absenţi, să ne-ascundem

cum s-a ascuns Primul Om, fără a ezita.

Or, ŞANSA lui o urmăm cu siguranţă -

una cu moartea.

 

1987, Moscova

 

 

 

              II

A DOUA VENIRE

 

A doua venire poate fi doar în suflet

ca un nou început imprevizibil latent.

Catapeteasma inimii se animă cu multă evlavie

solicitând momentul  sacramental festiv.

Destul ai mărturisit decepţiile şi remuşcările

aruncânduţi privirile pline de ardoare

spre orizontul neconturat, frământându-te

agitat peste măsură

poate vei afla ceva ieşit din comun,

enigme ale superstiiţiilor, magia

alegoriilor dubioase,

bănuind că s-ar fi întruchipat cu certitudine

semnificaţii şi taine oculte

în miracolele fenomenelor şi lucrurilor

văzutelor tuturor şi nevăzutelor.

 

Dar nu, nu putea fi decât un destin,

al  tău, dezinvolt,

care tinde cu fermitatea deplinei treziri

să  îşi  afirme întemeiat avatarurile existenţei        

atingându-şi solstiţiul amplitudei la vârf.

 

Şi moartea care respiră atât de firesc în durere

tot el ţi-o provoacă şi ţi-o ascute

spunându-ţi pe nume, în numele lui

chemându-te să îţi asumi curajul transcenderii

suportând personal imperturbabil calvarul terifiant

pe drum definitoriu spre muntele răstignirii.

 

Aici providenţa te ademeneşte intrasigentă

să îţi desferece întemniţatul duh

apreciindu-i valoarea după vervă şi risc.

 

De aceea te va lovi necruţător

fulgerul toiagului făcător de minuni

descleştând, ca Moise în stâncă, un jet nesecat.

Fii vigilent, nu aţipi împovărat de mânie

 şi dezgust de viaţă insultându-l pe Domnul.

Va veni curând,

şi-acea zi va alcătui ziua dintâi reâinnoită.

Făgăduinţa şi-o va îndeplini ireproşabil, neapărat.

 

Veghează în aşteptarea Marelui Oaspete

carele pogorât pe pământ „Făt Frmos din lacrimă”,

„Unul născut, nu făcut” să ne-ncunune lumina din lumină,

 din capul  mesei rotunde cântărind lumea în epoca Amin,

 „Atunci nu va mai fi nimic vrednic de blestem”.

Toţi vor vedea desluşit Mirele Vieţii,

pe El neasemuit îl vor recunoaşte

şi „Cuvantul Lui va fi sigilat pe frunţile tuturora”.

 

Atunci nu vei mai plânge, om bun.

Nu vei mai  şti vreo lipsă, nu vei mai fi umilit.

Mana cerească va inunda abundent

năzuinţele Omenirii.

 

                                                      1987, Moscova

 

 

 

SENTINŢA TA - MÂNTUIREA

 

Ce am aici să mă doară

Împovărat de legi rigide ale naturii?

Tresăririle vechi - sacrificate.

Sirius, stea îndepărtată

Inspiră darul iubirii,

al luminii buchet înstelat

peste neguri, faurul Far.

 

Să nu mă mai treci cu vederea.

Să nu mă mai pierzi

pe întinderile Terrei

ascuns pueril în vreo scoică

purtată de valuri pe valuri

şi aruncată accidental

de spumele mării dense

pe prundul sec în fiord.

 

Ultima sentinţă a Ta - mântuirea,

Logos, lăcaş temerar,

pentru suflet propăşire

şi îndeplinire a omului pe pământ,

trimis să vestească semenilor săi

a doua venire,

ca un sărut al mirelui

după dezastrul nunţii,

ai cărei nuntaşi încolăciţi

în potopul captivant,

provoacă extazul frenetic mortal.

 

 

                                   1987, Moscova

 

 

 

 

CA LA TIR

 

Suntem o naţie cu ochii roşii de plâns.

Tancuri ucigaşe

         ne-au înfipt ţevile-n inimni.

Şi toate pietrele lumii

cu capul spart le-am strâns.

Ne lingem rănile,

dar nu mai blestemăm pentru viol

                     pe nimeni.

 

Acest paradox ne-a dus faimă

peste mări şi ţări.

Stau oameni mari surprinşi peste tot

                  cu gura căscată.

Spectaculos, incidentul, să ia amploare

cu „naivii de indigeni”.

Curioşi, nevoie mare, aşteaptă

să iubim buzduganul urii întărâtaţi,

duşmanului drept în poartă.

 

Zimbrul strămoşesc de pe stemă

e un animal cuminte.

Şi ce dacă-i dresat să se bată la ring?

În faţa toreadorului, indignat, saltă

parcă-i furios, mama focului, din copite,

ci cioarnele lui legendare

doar pliurile drapelului vechi de mătase

                        nostim înfig.

 

El poartă pecetea jertfei -

           stea sângerândă în frunte.

Oricine  îi  poate lua ţinta uşor

să-l  zdrobească.

Cum să se mai opună-n vitrină,

în felul acesta, expus execuţiei crunte?

 

Ultima rugăciune pentru călăul lui,

                            în genunchi,

i-o replică plină de demnitate

pur moldovenească.  

 

                                     1993

 

TREPTELE DE FOC

 

                       In te, o Domine, speravi.

 

Dincolo de sensul bun şi rău

interceptăm profunda armonie.

Pretutindeni Doamne, ochiul Tău,

Călăuza duhului în veşnicie.

 

De înţelegere şi simţ, mai sus,

Glasul Lui scrutează-n-conştiinţă.

Nu ce pari, ce reprezintă ascuns,

dinlăuntru-ţi vede chipul de fiinţă.

 

Focul sacru ce ocheşte-n-om

cu văpaia dragostei biruitoare

dezgheaţă letargia grea de somn

asimilând civilizaţia sub soare.

 

Impactul cu lumina e un continuu rit

de altoire a omenirii culte.

Văzul suprem determină deosebit

recuperarea temeliilor pierdute.

 

O fi fost fugar nebun proorocul.

Numele din pară i-a strigat :- 

„Sunt Acel ce Sunt - Norocul

Tărâmului acesta vouă reabilitat”.

 

Nu-i basm al intuirii arbitrare

ci veghe tare pentru legământ

cioplit de Moise-n-table temerare

ca un botez al fericirii pe pământ.

 

Va dăinui perenă Grăirea Întreită

din Cartea Sferică amplificând mesajul.

Ea ţinteşte în inimi o lume răzvrătită

cu fulgerul - toiag incendiind peisajul.

 

Se săvârşeşte-n dorul umilinţei,

subtil deznodământul multrâvnit.  

O taină de deasupra limitelor minţii

developează nimbul bucuriei, neasemuit.

 

 

 

Substanţa Nevăzutului aci prezent

îmbibă plasa fisurilor din lanţ.

Se spulberă puterea păcatului frecvent

pe unda receptivă a mileniului de bilanţ.

 

El ne-a ferit de cercul bine strâns

pe fruntea năsădită a căderii.

Rostogolirea vertiginoasă nu s-a mai extins

şi-am obtinut în beznă scara evadării.

 

Punct de reper în care odată - nfipt

ştii cheia de boltă din înalturi.

Nu-i sus, nici jos, pe globul rotunjit

în inimă-i temeiul vârfului de caturi.

 

Cum imensitatea, nu-i distanţă,

dimensiuni multiple au valoarea lor.

Fixată-n timp, voinţa, cu prestanţă

personalitatea şi-o impune spaţiilor.

 

 

 

MĂRIA SA, ARTISTUL

 

Artistul e un ostatec pentru generaţia

ce va să vie.

Penelul, pana, prind graţios

imagini nonconformiste

pe pânza lumii mari în agonie,

să persiste.

În ciuda ignoranţilor,

      el nu renunţă - scrie.

 

Prietenul fidel - singurătatea,

îi înfiază-n suflet

      şarpele tristeţii.

Coşmarurile apasă nimbul feţei,

ecranul respiraţiei,

parcă se rupe din interior pe jumătate.

 

Planează aşa

     între delir şi câmpul vervei

până-şi revine invocând

D I V I N I T A T E A

să-i ocrotească

elanul durabil, pietatea,

realizat cu vârf în opera celebră.

 

El nu se supără pe oameni

de-i uitat.

De e solicitat intens

        nu se agită.

Nu se aruncă gratuit în intrigile gintei

fiind captivul ferm

al Gândului înalt.

 

Măria sa Artistul

      faimos şi inspirat,

îndrăgostit acum,

până dincolo de moarte,

      deschide Cerul larg

      în Templul Artei

aerisind năduful mediului comerciant.

 

 

Incoruptibil slujitor al frumuseţii,

Adeptul cult,

El e chemat să fie

C Ă L Ă U Z A

     dreaptă pentru fire,

când omenirea caută

dintotdeauna Idealul Vieţii.

 

                                  1994

 

 

ARTMANIFEST

 

Valori incerte adastă lumea

dispersată, or

PICTOVERBUM, vor şterge patina de pe ochi.

Neg  formalismul inflamabil

pre gama de culori.

În cadrul spectrului suscit

eternul foc

nearzător,

al graţiei întruchipare acută.

Păianjenul cerber cum să capteze

Revelaţia - Monada?

Arta invocă armonia cultă

solicitând falimentarea cinicului

Da-Da.

Nu-nu zămislesc spectacolul tectonic

pe placul rafinat al criticilor parveniţi.

Ba iminent, voi fi,

din spate împuşcat ironic,

de replica grotescă scuipată

printre dinţi intransigent.

Cu tuşa contemplaţiei trasez

Conceptul Metasferic, stil - Rubicon

şi al frumosului

CHIP SACRU - ARHETIP.

SINTEZA CONVERGENTĂ

realizând mesaj indispensabil

în pragul noului Eon.

 

                                           1994

 

 

 

EXECUŢIE ÎN AJUN DE ZI DE NAŞTERE

 

La 28 luna a noua

unamienouăsuteşaptezecişipatru, în Moscova

pe strada Gorki, rebotezată din Tverskaia,

tânăr flăcăuan păşeam.

Şi sesizez deodată cum se rostogoleşte

un cap străin de Furie, în urma mea

zbătându-se pe jos în văzul lumii,

răcnind cu gura plină de jăratec: - Ah, mati tvoia, atât am fost!

Căţea!  Cum îmi ţinuse adolescenţa încoltiţă abuziv

şi-nchisă în brăţări de oţel.

 

Neostoit curent îmi deraia constiinţa,

nu mă puteam opri, s-au clătinat baraje tari

în toiul zilei sub foalele luminii, senzaţional

acest hotar îsi culmina acut dezvăluirea.

20 de ani ai mei în urmărirea Gorgonei cu tot atâtea capete

de şerpi în loc de păr pe cap se zvârcoleau

în agonia ultimelor clipe mâncând pământul.

Puternici ochi de foc stropeau mânjind

cu limbile privirilor de smoală

siesta de vârf a metropolei explodând-o.

 

Din scalpul lor cu solzi strălucitori, tăiaţi în raze,

cu fluctuări multiple de nuanţe - aşchii

o, ce sicriu superb s-ar fi învelit

pentru neîmplinita tinereţe de artist.

Aci cârtind se repeziră-n goană

târându-se şi căutând azil la vale, sinuos,

spre monumentul Dolgoruki,

spre Kremlin să-ncuibe zidul roşu - autentic ascunziş

sub crăpăturile de pietre vechi de când,

le-a pus la temelie Ivan al  IV-lea, cel Groaznic,

din subterana ilegală

şi nici un geamăt - tăcere mormântală.

Ecou de paşi, strident, al gărzii de onoare astupau,

ca umbra uriaşă de la Mausoleu,

această dramă nordică a cuibului de şerpi în descompunere.

În spaima lor de-a fi decapitaţi de Capul – Mumă

se zmulgeau în panică cu tot cu rădăcini, cu matcă,

din legături străvechi cu trupul, cu destinul.

Parcă puteau cumva să se ascundă mai adânc,

lăsând în urmă tubul gol al pielii zgrunturoase,

ai da valoare Urnei acesteia cu chip

de Om – Clepsidră încrucişată-n care,

neîntrerupt parcurge dus - întors nisip  pe verticală

în dependenţă de cum întorc Kuranţii pendulele

stării de veghe a istoriei, or i adormirii consistente.

 

- Să nu fugiti, degeaba ticăloşilor, le-am zis,

nu-i nici o şansă pentru voi în Hesperida.

Perseverenţa lui Perseu şi misiunea lui

mă-ncurajează la fapte mari.

Cu propriile mele degete - detector  de mine, vă găbjesc!

Vă voi veni de hac semnând pe capul vostru hăcuit

cu fier încins “Здесь я проходил - Мин нет!”.*

Sudoarea de pe fruntea înspumată mă ustură sub pleoape - acid

şi ale inimii cătuşe nu rezista - Andromeda nudă

exilată într-un potop al vânturilor aspre,

dintre blocuri - stânci urbane,

ce nu mai conteneau prăpăstios să se agite.

Ca o morişcă se răsucea şi căuta scăpare mamela târâtoare

lunecând pe-asfalt şi răsturnând capacul fântânii - apeduct.

Stupida îndoială mă-mpiedica s-apreciez corect încurcătura

şi nu ştiam dacă voi reuşi,

de o va şterge, să nu-i pierd urma din cătare

ţintind direct în burtă - ncărcătura de oua - icre de meduză

cu un singur cod al ei de luptă:

“Supravieţuirea elementului grotesc.”

Dar vigilenţa în alertă întreprinse

manevrând involuntar, încercuirea sectorului periculos

                        securitaţii mele personale.

Şi unde-o căutam fugea însângerată proasta.

Cum se-nmulţea, strigam , cm se rupea,

O, Doamne, oameni buni, opriţi-o, vă implor,

puiniţa cu sufletul Gorgonei despuiată se-nglobează,

umple lumea relansând în mii de viermişori

acea demult respinsă tensiune a vrajei ademenitoare

care, golind de sine se retrage molimă inepuizabila!

Mă pustiise rău, ce nesfârşire goală s-o completez cum mai puteam,

când umbrele a douăzeci de ani ai mei zăceau decapitate.

Numai focarul pulberii în forma lor iniţială (distinsă) zburătoare,

cu auburul fierbinte se strecura prin glezne fin,

prin încheieturi, prin straturi, prin structuri şi în contaminare

mă scutura, mă-nfiora un Fluture - Pegas, ca o stafie,

entitate primordială ce a erupt din crisalida efemeră mutilată,

stirpe substanţială a energiilor transfigurate ale Gorgonei.

 

 

CÂNTĂ-MI 

 

 

Ochi căprui cântă-mi dulce tentant „Ocy ciornye’’

ori ceva similar pasionant pe limba rusă

Atinge misterioase ale potolirii strune de aur

Tămăduitoare de nostalgii pariziene

Atăt de des te chem cu nerăbdare

dealtfel posibil degrabă să nu mai revii

 

În suburbiile Moscovei tolănite

grindina furtunii îngrădeşte

proaspătă signifiantă concordanţă

Mâinile vocilor noastre-

Destinse unde ale luminii fluctuante

traversează asedierea năzuind

unul spre altul aproape în şoaptă

sclipesc scânteind sentimentale instantaneu

se rup la prima aspră atingere

de la uşoară insensibilă asincronică boare

Căci începând claraudiţia mutuală

În noi se fascinează

şi se descarcă fulgerul

 

Şi atunci Kuranţii - ventriloci

Bat ceasul târziu al sufletului meu-

convergent halou de studiou

în ora căruia duminicii somnului îi e jenă

ataşată puzderiei de chipuri

ale drojdiilor surrealiste

când se revarsă sângeriu vinul Troitsky

sau Hvanchkhara în turnul boemei

unde se aude „Mon frère le Soleil”

şi se moare neîntrerupt reanimând simultan

 întru-n atotcuprinzător extaz silenţios

şi profund genial

prea admirabilul amurg a la Dali(da)

Apoi sublimul motiv cordial

sparge pe runda mistică în vinerea Patimilor

captivantul show al metaspherei amplificate

după care îmi i-au rămas bun

plecând cu trenul 48 încotro mă duc ochii

curtând amintirea celei ce reprezintă

modelul inconfundabil

graţia-i onorată de o mie de ori în căderea mea

sub roţile acceleratului

în vama Ziornovo la miezul nopţii

de unde m-am şi ridicat viu şi rebotezat

ca şi născut a doua oară

doar zgârâiat în palme şi pe genunchi-

la Înviat aceste răni

urmele pironitei răstigniri

Ah, tâlharul consternat pe cruce

Din înalt acolo - eu

Şi-am binecuvântat Femeia care

sub piciorul Ei striveşte capul şarpelui

Şi tu - pentru noi amândoi în Rai.

 

1997

 

 

 

 

COLIERUL

 

 

În ciuda geloaselor controverse,

   nu voi pleca.

Mă voi întoarce curând să te revăd.

Şi-n leagănul dezmierdărilor mutuale

să ne-nfioare un dulce prăpăd.

 

Inima mea distantă şi însingurată

va preţui afecţiunea - leac

             pentru  noi.

Sărută-mă clasic, total disperată,

iubeste-mă  ca-ntr-un roman de Tolstoi.

 

Te voi răpi şi eu,

   ruseşte, sentimental,

imitând serialul difuzat la modă.

Şi vom topi întru-n dans carnal

De primăvară a-nzăpezirii holdă.

 

 Bătaie de cap i-acest dute - vino,

                      pe bune.

Tu şi Karenina sigur m-aţi zăpăcit.

Totuşi Anna se va sinucide în tine.

Duelu-mi, va elimina duplicitatea - nrăit.

 

La ce bun  melodrama lacrimogenă,

pentru că suferă toţi de iubire?

Tentaţia

provoacă în plină arenă

consumate verigi ale epuizatei

                     idile.

 

Atracţia incitantă  e-aproape adulter.

Academia vieţii îşi spune cuvântul:

- Dezastrul dragostei e un superb

      C  O  L  I  E  R

ce-nlănţuieşte coapsele pământului.

 

                                     1998, Moscova

 

 

 

REPREZENTARE

 

 

Unde-i fierbinte plasma şi se-ncarcă

viu înnodând atâta trup,

aspiră puls suflarea sucombată

       sub,

plăcile tectonice ce-i stau în cârcă.

 

În jocuri de lumini - reflexe ascunse

se întărâtă magma generoasă,

de culori,

nuanţe  plăsmuiri - o nuntă de fiori

le ţese un amalgam întrepătrunse.

 

I-o stare de sfârşit,

         când încă-i ne-nceput,

alt timp şi alt tărâm remodelate.

Se răfuiesc în crater emoţii de jăratec,

eu încă mă complac,

lumea-i hazard plăcut.

 

Nu ai vreun fel să te abţii,

                  oricum

crescut din rădăcini adânci de cheag

de matcă lipicioasă îmbălsămat cu drag

într-o mixtură dulce,

       super Fatum.

 

Atractivă si halucinantă textură-n intenstine.

erotică a poftei fără saţ.

Senzorialul comestibil îţi face maţul laţ

că nu mai eşti deloc

              stăpân pe sine.

 

 Teroare a frumuseţii     

       tortură a plăcerii

în miza fracţiunii de viaţă

de care fericirea infimă se agaţă,

depune zaţ dezgustător           

de fiere.

 

Te zbuciumi condamnat în cerc închis.

E plin paharul de senzaţii tari.

Mai toarnă vraja cât să pari

   de autentic

   în rolul ce ţi s-a emis.

 

Surprizele se derulează în lanţ instantaneu.

Nu ezita-n arenă

să te-nlănţuieşti firesc.

Controversate chipuri se hăcuiesc,

se hărţuiesc

şi mor, şi iar învie cu tupeu.

 

Pe acelaşi podium de sub Cortină

disimulat în fel şi chip

în aura ameţitorului tertip,

te uiţi, sub linzele de pe rutină.

 

Sedus în fine de-aplauze-n antranct

epuizezi ahtiat o splendiă figură.

În ultima instanţă anume ea te fură

între-aparenţa fadă

            şi sinele distant.

 

                         12 - 13 septembrie 2000, 

                                                 Bucureşti

 

 

            ACEŞTI OAMENI CIUDAŢI

 

 

            Aceşti oameni ciudaţi tânguie rău după o ,,mână tare”

            Cineva să ne potolească şi să ne hăulească turma împraştiată

            Cineva să ne adune şi să ne conducă

            Cineva să ne hrănească şi să ne adape

            Cineva să ne spună cine suntem şi cum ne cheamă

            Cum să trăim şi cum să iubim

            Cineva ar trebui să ne convingă să credem

            Dealtfel suntem pierduţi           

            şi ce ne facem cu toată libertatea noastră

            bună de nimic la ananghie când

            pradă lupilor ziua-n amiaza mare-am ajuns

            batjocură-n gura nebunilor

            De dimineaţă până seara scuipă şi râd şi înjură

            jupuindu-ne scalpul de vii

            hăcuindu-ne şi îmbuibându-se din carnea noastră

            vânând pe contul nostru

            la turma de rasă în post

 

            Să ne ordoneze        rândurile rupte             careva
            Să ne păzească        şi să ne ocrotească        careva

            Să ne însemneze     şi să ne numeroteze      careva

            Să ne pască             şi să ne mulgă               careva

            Să ne îngrijească     şi să ne dezlâneze         careva

            Să ne aleagă            şi să ne oblige               careva

            Să ne iubească        şi să ne-nmulţească       careva

            Să ne bată               şi să ne miluiască          careva

            Să ne umilească      şi să ne înalţe                careva

 

 

            Aceşti oameni ciudaţi îl recheamă pe Naşul

            care să le insufle respectul şi teama             

            noua Ordine şi stabilitatea

            Au ceea ce şi-ar dori cetâţeanul de rând mai mult

            nu e oare siguranţa zilei de mâine?

            Pe când Ţarul abdică

            şi se duce de buna voie ca un miel inofensiv la tăiere

            doar se vor aciua supuşii lui perturbaţi

            SATANAIL ocupă iute - ntre timp locul de cinste golit

            pe prestolul împărătesc

            asumându-şi prin STALIN misiunea paternă

            să-nveţe prostimea - nfiată lecţia întreită de neuitat

            în jugul semnăturii mortale

            pe numele său originar - DJUGASHVILY

 

                                                            13 decembrie 2003,

                                                                            Moscova 

 

 

CONJUNCŢIE 

 

 

Se aud veşti despre contacte deconspirate

cu extratereştri ostili

despre întoarcerea flagrantă a cometei Apophis

din centura lui Kuiper

despre detonaţii iradiante pe soare

cu efectul cutremurilor înteţite

şi a terifiantelor inundaţii de Craciun în Asia

Veşti despre invazii şi cruciade în Orient

despre genocid de proporţii crime abominale

şi răzbunări teroriste înspăimântătoare în Europa

Se vehiculează iar despre popoare bântuite de alte popoare

însetate de dominaţie şi expropriere

În fiecare zi se aud aceste dangăte insinuante

strigătoare la cer

Răsună ca o declaraţie de război în plină zi

Ceasul tuturora împotriva tuturora

Oare să se fi început ceea ce subânţelegem

şi numim cu infatuare Sfârşitul

şi de-aci nu ne va mai mângâia

alinătoare speranţa unui secol conciliator

doar credeam şi noi că vom savura invulnerabila securitate

destinşi în pace să respirăm uşuraţi

după atâta îngrijorare interminabilă

pusă pe seama nefastei conjuncţii

Numai în ruga continuă de pe urmă

trăgând de timpul care expiră precipitat

rămâne să resimţim consolarea

Acum cine mai poate  nega deflagraţia

în faţa faptului împlinit -

de 3 ani în expectativă a 3-a-ncercare

O parte alăturată celui puternic

alta deloc încântată cu rolu-i de victimă

împinşi să-şi pună viaţa în joc cu demnitate

sub peceţi dessigilate ale îngerului aplecat

să-i vadă la faţă şi să-i miruiască cu pecetea sfântului Duh

pe toţi copilaşii martiri dintre martirii aleşi

primii să fie jertfiţi la comanda Irodului

din al 3-lea Millennium

cercetând întrebând peste tot căutând să-L ucidă

ca nu cumva să fi venit iar din ramura lui David

după ce totul se va fi terminat

cel mai temut pretendent dintre Feţi

marcat de sceptrul luminii

la Tronul Împărăţiei care va să fie

 

                                                12 ianuarie    2005,                   

                                                              Bucureşti

 

 

 SE VA FACE

 

 

Se va face până la urmă dreptate.

Acest gol se va face - nţeles

şi noi

vom face semnul crucii pe toate

şi pentru toţi

cei umili din Est.

 

Se va face pe suflet pace

                 şi cald,

se va schimba în bine tot răul.

Când raiul omului - Iad depistat

se va face,

faţă-n-faţă cu adevărul.

 

Se va face candidă - nchinare şi sacru

la sanctuarul

ce-a fost profanat şi respins.

Se va face pulbere în patru laturi

domnia lui Lucifer

            căzut din Paradis.

 

Se va face - nsfârşit mai multă credinţă,

mai multă viaţă după atâta război.

Din moarte întorşi parcă,

            din nefiinţă,

se va face biserică şi pentru noi.

 

Se va face - nmulţită şi-atâta milă

până-n veacul de-apoi

           să ajungă.

Ne-am născut străini

           într-o lume ostilă.

Se va face ,,sarea pământului”

           neamul di umbră.

 

 

Se va face fără - ndoială Lumină.

Carnea pe oase va prinde temei.

Izvoarele vor gâlgâi

             şi-această Grădină,

a Domnului se va face

    prin sânge de miei.

 

                                        2006

 

 

MIRACOL

 

 

La geamul solomonitor şerpuieşte tiptil

adiere tihnită înrourând cu fiori

corneea acutei speranţe

Se îndulceşte crepusculul solitar

ademenind învelită intima - ntrevedere

Uşile ascultării pitite în cheia de veghe

animă timid izvoarele transmutării

Întraripate făclii dând glas mărturisitor

eliberează adâncu-n fântâni dinlăuntru

a cărei spirală crescută în trepte jinduie detaşarea

Şi-arcuşul determinării încins

pe a inimii cupă

erupe-n ecoul sonor

grijuliu revărsând îmbujorate aghesmuiri

cu sânge divin

din ulcioarele învinate la Cana

Aşa cum discret apare în transparenta

pe prag siluietă

multaşteptat şi la praznicul acestui Eon

în a Sa multiplă perenă prezenţă

reflectându-şi întruchiparea în suflet cu adevărat

ca în cana cu apă

la fiecare prefacută în vin

şi-l recunosc că e El

 

                                               24-29 august 2007,

                                                             Bucureşti